Imaginează-ți un moment în care tot ceea ce ai cunoscut până atunci se prăbușește. Un tânăr medic, a cărui viață se învârtea în jurul științei și al vindecării, se trezește brusc în pragul propriei sale morți. Aceasta nu este doar o poveste despre supraviețuire, ci o călătorie emoționantă despre speranță, hotărâre și puterea spiritului uman. Este povestea lui David Fajgenbaum, care a luptat împotriva imposibilului nu doar pentru a-și salva propria viață, ci și pe a altora. Această poveste oferă inspirație și cititorilor din România, demonstrând că și în cele mai disperate situații există speranță, dacă există curaj și perseverență.
**Începutul luptei**
Eram în ultimul an de facultate de medicină când totul s-a schimbat. Pregătirea pentru examene și nopțile nedormite erau deja epuizante, dar asta era altceva. O oboseală ciudată m-a cuprins, nu una care să treacă cu un somn bun sau o cafea tare. Nici băuturile energizante nu ajutau, oricât de multe beam. Apoi au apărut: noduli mari și tari pe gâtul meu. La început mi s-au părut doar ciudați, dar corpul meu îmi transmitea clar că ceva nu este în regulă.
În timpul examenelor, în timp ce încercam să răspund la întrebări, aveam un singur gând care îmi răsuna în minte: „La ce bun? Oricum voi muri.” Era un sentiment apăsător, aproape paralizant. După ultimul examen, abia am reușit să mă târăsc pe coridorul facultății până la ambulanță. Medicii au intervenit rapid, dar ceea ce au spus a fost devastator: organele mele începeau să cedeze. Nu știau cauza exactă, doar că timpul îmi era limitat.
Au trecut unsprezece săptămâni lungi până când mi-au pus un diagnostic: boala Castleman, o afecțiune rară și mortală a sistemului imunitar. Medicii au fost sinceri – nu exista niciun tratament cunoscut. Un preot a venit să-mi administreze ultima ungere. Mi-am luat rămas-bun de la familie și m-am pregătit pentru ce era mai rău. Eram în jur de douăzeci de ani, viața mea abia începuse, dar părea că se termină.
**Miracolul și recăderile**
Un tratament cu chimioterapie aplicat în ultimul moment a avut efecte miraculoase. Nodulii de pe gât au început să se micșoreze, iar organele mele au reînceput să funcționeze. Pentru o clipă am crezut că știința a câștigat, că și eu am învins. Dar boala Castleman nu s-a lăsat atât de ușor. A revenit de trei ori într-un singur an, de fiecare dată mai agresiv. A treia recidivă a fost cea mai gravă: am stat o lună întreagă la terapie intensivă, unde am primit șapte tipuri diferite de chimioterapie pentru a rămâne în viață.
În cele din urmă, medicii mi-au spus că am atins doza maximă de chimioterapie pe care un corp uman o poate suporta. Nu mai existau alte opțiuni. Următoarea recădere avea să fie fatală – mi-au spus. Speranța care mă ținuse în viață până atunci începea să pălească. Dar undeva adânc, într-un colț ascuns al inimii mele, pâlpâia încă o scânteie. Știam că dacă mai am vreo șansă, va trebui să mi-o creez singur.
**Drumul spre autovindecare**
Nu aveam timp și nici miliarde pentru a dezvolta un nou medicament. Singura mea șansă era să găsesc un medicament deja existent care să funcționeze împotriva bolii Castleman. M-am aruncat cu hotărâre în cercetare. Am întocmit tabele cu toate bolile similare și medicamentele folosite împotriva lor. Am scris peste două mii de e-mailuri către medici și cercetători care publicaseră vreodată articole despre boala Castleman. Am început să-mi analizez propriile probe de sânge, petrecând tot timpul în laborator.
Dar timpul devenise dușmanul meu. O nouă recădere m-a dus din nou la terapie intensivă. De pe patul de spital, abia respirând, i-am cerut medicului meu să îmi extragă un ganglion limfatic. Eram slab, dar hotărât. Am dus proba în laborator și acolo am descoperit o proteină-cheie, mTOR, care supraactiva sistemul meu imunitar și provoca haos în corpul meu.
Atunci am avut o revelație. În cercetările mele mai întâlnisem un medicament, sirolimus, care putea inhiba mTOR. Medicul meu ezita, pentru că nu existau studii clinice care să-mi susțină teoria. Dar nu avea de ales – și nici eu. Am decis să încercăm. După câteva zile, simptomele au început să se amelioreze. Nodulii au dispărut, iar organele mele au recăpătat forță. De unsprezece ani iau în fiecare zi acel comprimat și sunt încă în viață.
**O nouă scară de valori**
Supraviețuirea nu mi-a redat doar viața, ci și un nou scop. M-am căsătorit cu femeia pe care o iubesc și avem doi copii minunați. Familia mea a devenit cea mai mare comoară, dar lupta mea nu s-a încheiat aici. Știam că și alții suferă de boli rare fără tratament și nu puteam permite ca alții să treacă prin aceeași neputință pe care am simțit-o eu.
În 2022, am devenit cofondatorul unei organizații nonprofit numită Every Cure, al cărei scop este să reutilizeze medicamente existente pentru tratarea unor boli noi. În sistemul actual nu există stimulente economice pentru a testa medicamente deja existente în alte scopuri, deși multe dintre ele ar putea salva vieți. Every Cure folosește inteligență artificială pentru a identifica cele mai promițătoare noi utilizări, urmate de cercetări în laborator și studii clinice, pentru ca aceste medicamente să ajungă la cei care au nevoie de ele.
Am inițiat deja opt programe, inclusiv unul care testează injecțiile cu lidocaină pentru tratarea cancerului de sân și altul cu leucovorin, un derivat de vitamina B, care poate ajuta copiii cu tulburări din spectrul autist. Fiecare succes ne apropie de obiectivul ca alții să primească a doua șansă pe care am primit-o eu.
**Moștenirea speranței**
Lupta mea împotriva bolii Castleman nu este doar povestea mea. Este povestea tuturor celor care s-au confruntat vreodată cu un obstacol ce părea de netrecut și totuși au găsit curajul să continue. Prin activitatea Every Cure, am identificat până acum paisprezece medicamente care ar putea trata noi afecțiuni. Mii, zeci de mii de oameni își datorează viața faptului că nu am renunțat.
În fiecare zi, când iau comprimatul de sirolimus, îmi amintesc cât de fragilă este viața și cât de puternică este perseverența. Familia mea, râsul copiilor mei, munca mea – toate îmi reamintesc că speranța nu este doar un sentiment, ci o alegere. O alegere de a lupta, de a cerceta, de a-i ajuta pe ceilalți.
Această poveste nu se încheie aici. Every Cure își continuă munca pentru ca fiecare persoană care suferă de o boală rară să aibă șansa unui nou început. Iar eu, un medic care a fost la un pas de moarte, mă trezesc în fiecare zi pentru ca alții să poată trăi.
