M-am cunoscut cu al doilea soț la niște cursuri de perfecționare. La acel moment eram divorțată și îmi creșteam singură fiica de cinci ani. Viața mea nu era rea, dar uneori simțeam nevoia să fiu iubită și dorită. Din păcate, în prima căsnicie nu am trăit niciodată asemenea sentimente. Fostul meu soț avea o singură dragoste — alcoolul. Iar cu această pasiune nu puteam concura. De aceea ne-am și despărțit.
Când l-am cunoscut pe Nicolae, m-au impresionat atenția lui, grija delicată și comportamentul discret. În jumătate de an ne-am atașat foarte mult unul de celălalt. Dar împrejurările s-au schimbat, și el a fost nevoit să se întoarcă la părinții lui. Era singurul fiu și, când părinții au avut nevoie de ajutor, firește, nu a putut refuza.
S-a mutat la ei, iar eu am rămas cu copilul în locuința noastră. Comunicarea noastră a devenit una telefonică. Vorbeam zilnic, ore în șir. Apoi, m-a invitat în vizită. Nu doar pe mine, ci și pe fiica mea. El locuia atunci cu părinții, într-o zonă pitorească. Natura era de o frumusețe uimitoare. Aveam concediu, așa că am acceptat invitația.
Am fost întâmpinate cu multă căldură. Ne-au dus în excursii în munți, la pădure, la râu, am înotat, am stat la soare. Am făcut cunoștință și cu rudele lui Nicolae. În timpul acestei vizite, el mi-a cerut mâna. Având în vedere atenția și grija lui, dar și a rudelor sale, am acceptat. Nici fiica mea nu a fost împotrivă — îi plăcea călătoria și tot ce descoperea.
Până toamna, eu și fiica mea ne-am mutat la el. Ne-am căsătorit și am marcat evenimentul în liniște. Un singur lucru îmi doream — să trăim separat, nu cu părinții lui. Însă Nicolae mi-a explicat că strânge bani pentru un apartament și, dacă ne mutăm în chirie, nu vom mai putea economisi. Am hotărât să mai răbdăm. Să trăiești cu soacra în aceeași casă nu e ușor pentru nicio noră. Eu mă străduiam să ajut cât puteam: spălam, călcam, făceam curățenie, găteam — nu refuzam nimic. Doar că era greu să le fac pe plac. Nu pentru că soacra ar fi fost rea — era o femeie obișnuită, simplă — ci pentru că eram o străină pentru ei.
La început, păreau bucuroși că fiul lor are acum familie. Dar, în timp, am început să-i irităm. Eu și fiica mea. Soacra a început să-mi facă reproșuri, să țipe la copil, ceea ce ducea și la reproșuri adresate mie.
Tot mai des îl rugam pe soț să ne mutăm într-un apartament separat. Dar el evita mereu acest subiect. M-am angajat, sperând că astfel îl voi determina să ia o decizie. Dar nu am obținut nimic. Fiica mea a început școala, clasa întâi, iar grijile legate de ea m-au făcut să uit de conflictele cu soacra. După un timp, am aflat că sunt însărcinată. Un copil dorit. Nu știu de ce, dar îmi doream enorm acest copil.
Sarcina a decurs relativ bine. Și dacă nu ar fi fost ieșirile absurde ale soacrei, aș fi putut spune că eram fericită. Pe toată perioada sarcinii, nu am neglijat îndatoririle casnice și m-am ocupat de gospodărie cot la cot cu soacra. Nu mai aveam același ritm ca înainte, dar mă descurcam.
În luna a opta, au început durerile de cap. Evitam medicamentele pentru a nu dăuna copilului. Mă întindeam sau mă așezam o jumătate de oră până treceau.
Într-o astfel de criză, soacra a „dezlănțuit câinii” asupra mea. A venit de la serviciu și, văzându-mă pe canapea, s-a revoltat — probabil m-a considerat o prințesă. A început să țipe, amintindu-mi că ea a spălat pe jos în genunchi chiar și înainte de naștere…
În urma acelui scandal, mi s-au rupt apele și am născut prematur. Medicii au făcut cezariană de urgență. Le sunt profund recunoscătoare — mi-au salvat viața mie și fiului meu. Dar el a ajuns în terapie intensivă.
Nu pot descrie prin ce am trecut în cele 10 zile cât a stat între viață și moarte. Mă rugam, nu dormeam, mergeam la el la două ore. Da, mi se permitea să-l vizitez. Era micuț, în incubator, conectat la fire și perfuzii. Îi țineam degetele și mă rugam cu toată inima ca Dumnezeu să mi-l lase.
Și Dumnezeu m-a auzit! Băiatul a început să se însănătoșească. Medicii spuneau că va fi bine, doar că avea nevoie de îngrijire atentă.
Știți cine era mereu în legătură cu mine în acele zile? Doar mama mea. Zi și noapte. Îi telefonam și îmi răspundea mereu. Iar soțul și părinții lui au venit doar de două ori. Și atunci, pentru câteva minute. Am început să simt că ceva e în neregulă, nu doar cu soacra, ci și cu soțul.
Ne-au externat și au început zilele grele. Copilul era slăbit după terapie intensivă și avea nevoie de atenție constantă. Și fiica mea de șapte ani avea nevoie de dragoste și grijă. Eram epuizată. Fără niciun ajutor.
La o săptămână după externare, soacra a început iar „războiul”. De data asta, cu artilerie grea — l-a implicat și pe socru. Zilnic auzeam că sunt leneșă, că nu gătesc, că nu mai fac curat, că nu mai spăl rufele, că pun copilul în scutece. Ascultam aceste absurdități zi de zi.
Încercam cu toate puterile să păstrez laptele matern, pentru că medicii insistaseră la externare să-l alăptez cât mai mult. Mă străduiam din răsputeri. Dar soacra nu se oprea. Iar acum și socrul participa. Îl chema seara pe soț în cameră și îl critica zgomotos pentru soția lui „netrebnică”.
L-am rugat, l-am implorat pe soț să ne mutăm. Dar deja era sub influența totală a părinților lui. Nu mai vedeam nicio cale de ieșire.
Din toate astea, am început să mă îmbolnăvesc. Dureri de cap, febră, gastrită acutizată… Simțeam că, în curând, nu voi mai putea avea grijă nici de mine, nici de copii.
Într-o zi, când nu era nimeni acasă, l-am sunat pe tata. I-am spus: „Tată, dacă nu vii să mă iei, voi muri!”
A doua zi, tata a venit. A zburat 3.000 km. A lăsat totul: serviciul, afacerile, întâlnirile. A venit să mă salveze.
Știți ce i-a spus socrul meu? „De ce ai venit? Nu ești binevenit aici! Fiica ta e nebună. Noi voiam s-o internăm la nebuni și să păstrăm nepotul!” Cum de s-a abținut tatăl meu să nu-l omoare, nu știu…
Cu scandaluri, cu țipete, cu război, tata m-a luat pe mine și pe copii din acel iad. Am plecat așa cum eram. Fără acte, fără bagaje. Cel mai important lucru era cu mine — copiii mei.
Iar soțul? Nici nu a încercat să mă apere. Doar aproba tot ce spuneau părinții lui și mormăia ceva în urma mamei sale.
După ce am plecat, nu m-a sunat niciodată. A trimis un singur mesaj, în care m-a numit trădătoare și hoață. Cică i-am furat fiul. Și că nu vrea să mă mai vadă niciodată. Ei bine, așa să fie.
Au trecut aproape 13 ani. Viața mea a mers pe un drum bun. Copiii mei sunt lângă mine. Părinții mei dragi — lângă mine. Da, să iei o decizie corectă într-o situație grea e foarte dificil. Trebuie să ai curajul să renunți la ce îți aduce durere. Și am reușit. Mulțumesc familiei mele — părinților, fratelui. Acum ei îmi dau putere.
În fotografie sunt eu și copiii mei.
Nu-ți fie teamă să-ți schimbi viața. Schimbarea e mereu spre bine. Important e să fii fericit. Chiar dacă pentru asta trebuie să dărâmi totul până la temelie.
Aceasta este o poveste autobiografică. Un fragment din viața mea dificilă. Dar toate greutățile întâlnite m-au făcut mai puternică. M-au învățat să văd fericirea.
