Într-un sătuc mic locuia un bătrân obișnuit, care în weekenduri bea puțin vin alb. Avea un vis: să-și ia un câine, dar nu orice câine, ci un alabay de rasă pură. Era gata să meargă chiar și în Asia Centrală doar ca să cumpere un astfel de câine și să-l aducă acasă.
Pe bătrân îl chema Denisîci. Poate era prenumele, poate patronimicul, nimeni nu știa exact. Denisîci sau Denîsîci, așa îi spuneau toți, și el nu corecta pe nimeni. După muncă stătea Denisîci pe o băncuță în grădină și își amintea vremurile de demult. Uneori veneau și tinerii să-l asculte cum era pe vremuri în sat.
Soția lui, Claudia, o îngropase de mult. Avea inima slabă. Medicii îi interziseseră să nască, dar ea își dorea foarte mult un copil. A născut un băiețel pentru Denisîci și apoi s-a îmbolnăvit grav. Denisîci o iubea pe Claudia. Era gata să facă totul în casă pentru ea, nici pachetul de lapte nu o lăsa să-l ducă de la magazin. „Nu se poate! – zicea – medicii au interzis!”
Îngrijea copilul singur, gătea. Claudia tot se văita:
„Nu mă face de rușine! Femeile o să râdă de mine! Nu fac nimic în casă! Totul pe bărbat!”
Dar femeile nu râdeau, ci invidiau:
„Of, Klavka. Dă-ni-l pe Denisîci măcar o zi, să gustăm și noi din viața asta!”
Ea doar zâmbea. Cu zâmbetul pe față a și plecat din viață. Denisîci a găsit-o dimineața deja rece. A plâns trei zile ca un copil, apoi s-a ocupat iar de fiul său.
Băiatul era tocmai la vârsta grea, 14 ani. După armată s-a căsătorit devreme și a rămas să locuiască acolo unde a făcut stagiul. Așa a rămas Denisîci cu totul singur. Dar bătrânul nu se lăsa doborât – îi plăcea să stea de vorbă cu tinerii pe băncuță.
Fiul a avut o fiică, Denisîci tot aștepta să vină toată familia în vizită, dar nu veneau niciodată. Ba muncă, ba lipsă de timp, ba una, ba alta. Nepoata o vedea doar în fotografii.
Și deodată sătenii au observat că Denisîci umbla mai negru decât un nor, parcă scăldat în apă. Nu mai zâmbea, nu mai glumea ca înainte, nu mai stătea pe băncuță lângă casă. Au început să întrebe ce s-a întâmplat și au aflat: Denisîci primise o telegramă în care nora îi spunea că familia lor a avut un accident de mașină. Nepoata era în stare gravă la spital, iar fiul lui Denisîci murise.
„Ce nenorocire, ce durere!” compătimeau toți satul bătrânul, dar există oare cuvinte care să ajute cu adevărat într-o asemenea durere?…
Denisîci primea condoleanțele, dar nu-i era mai ușor. Îi era milă de fiul său, dar pe acela nu-l mai întorceai. Și mai milă îi era de nepoată. Zăcea în comă la spital, o fată tânără de 15 ani. Ar fi trebuit să trăiască mult și bine. Inima lui Denisîci era sfâșiată.
Și cel mai rău – de la noră nu mai venea niciun semn. Nu scria scrisori, nu răspundea la telegrame, nu ridica telefonul. Cum să afle ce mai e cu nepoata?… Denisîci nu o văzuse niciodată în realitate, dar o iubea la fel de mult. După fotografii, nepoata semăna leit cu Claudia în tinerețe.
Denisîci era gata să plece în orașul unde locuise fiul său, când chiar în ajunul plecării a oprit o mașină în fața casei. Au scos targă. A intrat în casă aproape fără să bată o femeie. Bătrânul n-a înțeles imediat că era soția fiului său decedat. În urma ei au adus targa cu nepoata. Au trântit-o pe canapea și au plecat.
„E paralizată din cap până în picioare. Mie nu-mi trebuie așa o fiică. Încă mai pot să mă mărit și să fac un copil sănătos!” a zis nora.
„Dar eu nu sunt doctor!” a apucat să spună Denisîci.
„Nici doctor nu-ți trebuie. Ei nu o pot ajuta. Are nevoie de îngrijitoare. Dacă nu vrei să te ostenești, îngroap-o de vie, că eu nu-mi stric viața. Eu nu sunt îngrijitoare!” a spus femeia și a trântit ușa după ea.
„Nici mamă nu pari să fii!” i-a strigat Denisîci în urmă.
Acum se înțelegea de ce fiul nu venea niciodată cu familia în vizită. Cu o asemenea nevastă mergi doar la piață să te cerți, nu în vizită. Cum naiba se încurcase băiatul cu o astfel de scorpie?… Dar acum nu mai putea să-l întrebe. Dacă ar fi știut că nevasta lui o să-și refuze fiica, probabil că s-ar fi răsucit în mormânt. Așa au rămas Denisîci și nepoata doar ei doi.
Fetița era într-adevăr complet paralizată, dar Denisîci era obișnuit să aibă grijă și să se ocupe de gospodărie. Acum avea iar un sens în viață! Scopul principal – să o vindece pe fată.
Doctorii au renunțat la nepoată și au externat-o din spital. Nici ei nu înțelegeau cum supraviețuise accidentului. Avea leziuni practic incompatibile cu viața. Au rămas doar leacuri populare și vrăjitoare. Nu era nicio vrăjitoare în sat, cea mai apropiată era foarte departe. Un copil paralizat nu-l poți duce, iar ea nu mai venea la domiciliu, era prea bătrână. Ce era de făcut, nu se știa…
Denisîci mergea aproape în fiecare săptămână la vrăjitoarea aceea, ea îi dădea ierburi și diferite tincturi pentru fată. Cu asta o trata pe nepoată. A trecut mai mult de un an, ea tot nu putea mișca nici mâna, nici piciorul, zăcea ca un buștean sub pătură. Nici vorbi nu putea bine, doar behăia ceva neînțeles.
Uneori bătrânul observa o lacrimă curgându-i pe obrazul fetei. În astfel de momente inima lui Denisîci se rupea. Credea că îi era dor de mamă și de tată. Bunicul vorbea mult cu ea, îi citea cărți, dar ea nu putea răspunde. Era greu pentru amândoi.
Și într-o seară s-a întâmplat ceva neașteptat. În timp ce bunicul stătea ca de obicei lângă patul bolnavei, în casă a dat buzna o gașcă de tineri beți. Denisîci uitase din neatenție să închidă ușa de la intrare. Gașca se întorcea de la discotecă și văzuse lumină la geam. Știau că în casă locuiește o fată paralizată. Cineva a propus să intre să se distreze, zicând că dacă e paralizată, sigur e bucuroasă, și oricum nu se poate opune… Au împins ușa, și era deschisă.
„Hai bătrâne! Dă pătura jos de pe nepoată și desfă-i picioarele bine! Noi tragem la sorți cine e primul…” a comandat cel mai beat.
„Milă! Are doar 15 ani!” s-a împotrivit bătrânul.
„Atunci deschide-ți gura tu mai bine și rezolvă tu pentru ea! Azi te hrănim cu brânză de vaci direct din chiloți.” a zis același și a început să-și descheie fermoarul.
„Stai puțin. Lasă că-mi spăl mai întâi dinții!” a zis Denisîci, a fugit în bucătărie, deschide capacul pivniței și strigă: „Ia-i!”
Și de acolo iese fulgerător un alabay uriaș. Și a început să-i apuce de pantaloni la stânga și la dreapta pe toți! Pe cel mai mare aproape că i-a luat organele. Celorlalți le-a rupt pantalonii pe fund. Așa au fugit cu fundul gol prin sat, lumea se prăpădea de râs, iar alabay-ul a sărit pe fereastră și i-a gonit până la marginea satului.
Denisîci se întoarce în cameră, iar acolo nepoata stă în capul oaselor pe pat și strigă pe fereastră:
„Muhtar! Muhtar! Hai bunicule, ține-l, să nu fugă!…”
Atunci bătrânul a lăcrimat. De atunci nepoata a început să-și revină. În scurt timp a început să meargă. Poate au ajutat leacurile vrăjitoarei, poate stresul de la câine, dar fata a început să vorbească fără oprire. Tăcuse atâta timp. Și de unde apăruse câinele, întrebi tu?… Foarte simplu. Alabay-ul Muhtar trăia la fiul lui Denisîci. Când s-a întâmplat tragedia și stăpânul a murit, nora nepăsătoare s-a descotorosit și de fiică, și de animal.
Câinele îl adusese împreună cu fata, doar că bătrânului nu-i spusese nimic. Când nora a plecat din casa lui Denisîci, acesta s-a dus să închidă poarta în urma ei și a văzut câinele stând lângă poartă. Foarte slab, chinuit, ochi triști ca de vacă bolnavă, și din ei curgeau lacrimi adevărate. Denisîci nici nu știa că fiul său avea câine. Nu putea să-l alunge pe câinele fiului pe stradă – l-a luat la el.
Câinele l-a slujit pe bătrân cu credință și adevăr, iar când au venit acei imbecili, stătea pur și simplu în beci, pentru că era o vară foarte caldă. Ca să nu sufere câinele de căldură, bunicul Denisîci îl punea ziua în beci și îl scotea seara când apunea soarele. În seara aceea nu apucase încă să-l scoată.
Nepoata i-a povestit apoi bunicului că atunci când plângea și lacrimile îi curgeau pe obraji, îi era dor de câine. Bunicul ținea câinele în curte, nu-l lăsa în casă. Fata îl dorea lângă ea, dar nu putea să-i spună bunicului.
După ce Muhtar a alungat bețivii, s-a întors acasă și a lins fericit fața micuței sale stăpâne. Și lui îi fusese foarte dor de ea. Așa au început să trăiască trei: Denisîci, nepoata și Muhtar. Și despre mama fetei n-au mai auzit niciodată nimic.
Ce părere ai despre asta? Te rog, lasă-ți opinia în comentarii și împărtășește această poveste.”
