În august împlinesc patruzeci de ani. Trei copii, un job cu normă întreagă. Toți trei au sub șapte ani. Uneori simt că mintea mea este un carusel care se învârte fără oprire, unde gândurile și responsabilitățile se aleargă unele pe altele. Întrebările copiilor, adesea despre lucruri mărunte, sunt ca un zumzet de vânt: constant, imprevizibil, iar uneori îmi doresc doar liniște. „Mama, de ce este cerul albastru?” „Mama, de ce nu putem mânca ciocolată la micul dejun?” „Mama, unde pleacă soarele seara?” Mama este ocupată, te rog, doar un moment de liniște.
Soțul meu spune des că este doar o perioadă a vieții noastre. „Ne vom regăsi înapoi,” spune el, iar eu dau din cap pentru că vreau să cred. Dar adevărul este că uneori doar aș vrea ca totul să încetinească puțin. Să am timp să mă opresc, să respir și să observ cu adevărat ce se întâmplă în jurul meu. Viața se schimbă atât de repede încât cu greu mai țin pasul.
Când încă știai la ce să te aștepți
Îmi amintesc că în copilărie fiecare schimbare era emoționantă. Când am devenit adolescent, aproape că așteptam să fiu „altcineva”. Părinții, profesorii, toți ne pregăteau: „Acum crești, e normal.” Apoi a venit liceul, apoi facultatea. Mereu erau etape clare la care mă așteptam. După facultate, în anii douăzeci încă simțeam că mă schimb, dar credeam că în curând voi fi „gata”. Că va veni momentul când voi fi adult cu adevărat și totul va fi în ordine.
Dar viața nu funcționează așa. Schimbările nu se opresc, doar își schimbă forma. Când ești tânăr, schimbările sunt ca o excursie bine planificată: știi unde mergi și ai o hartă. Dar pe măsură ce îmbătrânești, schimbările vin neașteptat, ca o minge aruncată într-un joc pentru copii. Uneori te poți pregăti – de exemplu când te muți într-un apartament nou sau începi un job nou. Pe acestea le poți planifica și ai timp să te pregătești. Dar există schimbări pentru care nimeni nu te pregătește.
Mingile aruncate
Viața spre patruzeci de ani e plină de astfel de „mingi aruncate”. Într-un moment crezi că totul e în regulă, iar în următorul te confrunți cu o provocare nouă. Un copil se îmbolnăvește și săptămâna ta se reorganizează complet. La muncă apar sarcini noi, neașteptate. Sau pur și simplu observi că în oglindă nu mai este același chip ca acum zece ani. Aceste momente nu cer permisiune ca să apară.
Îmi amintesc când s-a născut primul nostru copil. Toată lumea spunea că maternitatea te schimbă, dar nimeni nu povestea cum te simți când „vechiul tu” dispare brusc. Tu cel care ieșea noaptea în oraș cu prietenii, care putea să citească ore întregi o carte bună, sau care pur și simplu stătea liniștit într-o cafenea privind oamenii. Maternitatea e ca un nou rol într-o piesă de teatru, dar nimeni nu îți dă un scenariu. Improvizezi și speri că faci bine.
Acum, cu trei copii, zilele mele sunt o alergare fără sfârșit. Mă trezesc dimineața, pregătesc micul dejun, încerc să duc copiii la grădiniță și la școală la timp, apoi fug la serviciu. După-amiaza mă întorc acasă, gătesc cina, citesc povești și când seara vine, mai am puterea doar să mă așez pe canapea și să mă uit în tavan. Soțul meu râde uneori și spune: „Acesta e circul nostru și noi suntem clovnii.” Are dreptate, dar uneori doar aș vrea ca circul să fie puțin mai liniștit.
Când nu poți să spui la revedere
Poate cel mai greu este că nu știi niciodată când vezi ultima oară „vechiul tău eu”. Într-o zi totul pare la fel ca de obicei, iar a doua zi ceva se schimbă și realizezi prea târziu că un capitol s-a încheiat. Când s-a născut cel mai mic copil, am crezut că voi reuși să mă regăsesc. Că voi avea timp să pictez din nou, să merg la yoga sau pur și simplu să stau liniștită. Dar timpul aleargă și eu tot alerg după el.
Recent, fiica mea mijlocie, Anna, m-a întrebat: „Mama, ce făceai înainte să ne naștem noi?” Am zâmbit și am început să-i povestesc despre vremurile vechi – concerte, călătorii, lungi discuții cu prietenii. Dar pe măsură ce povesteam, am realizat că acele amintiri par să aparțină unei alte persoane. Acea persoană nu știa cum e să te trezești noaptea din cauza unui bebeluș care plânge sau cum e când trei copii cer ceva în același timp. Acea persoană nu cunoștea nici dragostea asta, nici epuizarea asta.
Uneori regret acele vremuri când totul era mai simplu. Când nu trebuia să echilibrez atâtea lucruri. Dar apoi îmi aduc aminte că nici acele vremuri nu erau perfecte. Mereu există ceva ce regretăm, pentru că amintirile se îndulcesc în timp. În realitate, fiecare etapă are propriile provocări.
Arta de a încetini
Soțul meu spune des că trebuie să învățăm să ne bucurăm de haos. Că acești trei copii, această goană, acest „sezon” al vieții noastre se va termina și atunci vom regreta aceste zile. Poate are dreptate. Uneori, când copiii dorm și casa este liniștită, iau un pahar de vin și încerc să-mi amintesc cele mai frumoase momente ale zilei. Râsul celui mai mic când suflam baloane în curte. Sau mândria Annei când îmi arăta desenul făcut la grădiniță. Sunt momente mici, dar prețioase.
Încerc să învăț să încetinesc timpul. Nu ceasul, pentru că el tot ticăie, ci în mintea mea. Încerc să fiu prezentă, să ascult cu adevărat copiii, soțul, pe mine însămi. Uneori reușesc, alteori nu. Dar fiecare încercare e un pas către a nu supraviețui doar acestor ani, ci a-i trăi cu adevărat.
Ce ne așteaptă
Pe măsură ce se apropie ziua mea de naștere, mă gândesc tot mai mult la ce urmează. Copiii cresc și curând vom avea noi provocări. Vor fi probleme la școală, rebeliuni adolescente și, cine știe, alte „mingi aruncate”. Dar poate face parte din tot acest proces să învățăm să acceptăm schimbările. Să nu ne agățăm cu disperare de „vechiul eu”, ci să avem curajul să descoperim versiuni noi ale noastre.
Poate cea mai mare lecție pe care viața o predă este că niciodată nu vei fi „gata”. Va exista mereu ceva nou de învățat, de acceptat, de făcut. Și poate că asta nu e chiar rău. Pentru că fiecare schimbare, fiecare minge aruncată este o oportunitate să devii mai puternic, să devii mai mult.
În august împlinesc patruzeci. Trei copii, un job cu normă întreagă și o viață care nu se oprește niciodată. Dar poate asta este esența. Că viața nu este despre a găsi momentul perfect, ci despre a învăța să iubești momentele care sunt chiar acum. Chiar dacă uneori ne oprim doar pentru o clipă să respirăm.
