Tom a mai stat câteva secunde în pragul bucătăriei, ca și cum frigiderul gol urma să-i spună ceva. Apoi a închis ușa cu un gest scurt, a scos telefonul și a format numărul Annei.
Nu a răspuns.
A mai sunat o dată. Și încă o dată. Mesajele au rămas marcate ca „necitite”.
Abia atunci a observat masa: fără față de masă, fără bilețele, fără lista aceea obișnuită cu „nu uita să cumperi”. Doar liniște. O liniște care nu era odihnitoare, ci grea, apăsătoare.
— Exagerează, a mormăit el, încercând să se convingă singur. O să se întoarcă mâine.
Dar a doua zi dimineață, liniștea era aceeași. Patul nefăcut pe partea ei. Dulapul — cu un spațiu gol, prea vizibil. Periuța ei de dinți lipsea.
Tom a simțit pentru prima dată un nod real în stomac.
Pe la prânz a sunat-o pe mama lui.
— Anna a venit pe la tine? a întrebat, încercând să pară calm.
— Nu, Tom. Dar vocea ei a fost rece. A venit la mine ieri. Cu Lucas.
A urmat o pauză.
— Ce ai făcut?
— Nimic! Doar… era vorba de ziua mea.
— Nu, Tom, a spus mama încet. Nu era vorba de ziua ta. Era vorba de cincisprezece ani.
El a închis fără să răspundă.
Între timp, în casa mamei Annei, mirosea a ceai de mentă și a pâine prăjită. Lucas stătea pe podea, cu spatele rezemat de canapea, și citea. Anna privea prin aceeași fereastră prin care privise ani la rând, doar că de data asta nu simțea nevoia să se întoarcă la nimeni.
— O să te caute, a spus mama ei.
— Știu.
— Și?
Anna a zâmbit slab.
— Pentru prima dată, nu mi-e teamă.
Seara, Tom a venit. Nu a sunat înainte. A bătut la ușă nesigur, de parcă nu ar fi știut dacă mai are voie.
Anna a deschis. Nu s-a dat la o parte. Nu l-a invitat înăuntru.
— Putem vorbi? a întrebat el.
— Putem.
Au ieșit pe terasă. Aerul era rece.
— Nu înțeleg ce se întâmplă, a început Tom. Chiar nu înțeleg.
— Știu, a spus Anna calm. Asta e problema.
— E doar o zi. O cină. Mama mea…
— Mama ta nu e problema, Tom. Tu ești.
El a clipit des.
— Eu?
— Da. Pentru tine, eu sunt „la bucătărie, ca de obicei”. Nu soție. Nu persoană. Funcție.
— Nu am vrut să…
— Intențiile tale nu m-au ținut de cald noaptea, nu m-au ajutat să cresc un copil singură în doi și nu m-au făcut să mă simt văzută.
Lucas a apărut în ușă. L-a privit pe tatăl lui fără ostilitate, dar fără așteptări.
— Salut, a spus Tom.
— Salut.
— O să vii acasă? a întrebat Tom, uitându-se la fiul lui.
Lucas s-a uitat la mama lui.
— Unde e „acasă”? a întrebat el simplu.
Întrebarea a căzut ca o piatră.
— Eu… a început Tom.
— Răspunsul tău e răspunsul meu, a spus Anna.
Tom a plecat târziu. Fără promisiuni mari. Fără scenă. Doar cu umerii lăsați.
Au trecut săptămâni. A sunat. A scris. Uneori tăcut, alteori stângaci. Anna nu s-a grăbit. Învăța să respire altfel. Să doarmă fără tensiune. Să mănânce fără să servească pe nimeni.
Într-o duminică, Tom a venit din nou. De data asta cu o pungă de cumpărături.
— Am gătit eu, a spus. Prost, probabil.
Anna a gustat.
— E comestibil.
A zâmbit pentru prima dată cu adevărat.
— Nu știu dacă pot repara tot, a spus el. Dar vreau să învăț. Dacă… dacă mai vrei.
Anna s-a uitat la Lucas. El a ridicat din umeri.
— Învățarea e treaba ta, a spus ea. Eu nu mai predau gratis.
Tom a înțeles.
Și poate pentru prima dată în viața lor, asta a fost un început adevărat.
Ce părere ai despre asta? Te rog, lasă-ți opinia în comentarii și împărtășește această poveste.”
